Un fiu și-a dus mama la un azil de bătrâni, promițându-i că o va vizita cât de des poate. Timpul însă trecea, iar vizitele deveniseră tot mai rare. Într-o zi, a fost sunat: mama lui era pe patul de moarte.

Cu sufletul zdrobit, a alergat la ea. Cu lacrimi în ochi, i-a luat mâna și a întrebat-o:

– Mamă, spune-mi… ce pot face acum pentru tine?

Femeia l-a privit cu blândețea pe care doar o mamă o poate avea și i-a răspuns cu o voce stinsă:

– Fiule… aici, în azil, unele camere nu au aer condiționat, iar iarna caloriferele abia încălzesc. Uneori, mâncarea este prea puțină… iar bătrânii ca mine suferă în tăcere. Nu îmi mai poți schimba mie soarta, dar… **ai grijă ca altcineva să nu treacă prin ce am trecut eu.**

Fiul a izbucnit în plâns. Își dădea seama că mama nu se gândea la ea, nici în ultima clipă – ci la ceilalți.

A strâns-o în brațe și a înțeles, prea târziu, cât de mare era dragostea și sacrificiul ei.

—

👉 Morala? **Nu aștepta ultima clipă ca să arăți dragostea și grija pentru părinți.** Ei nu cer multe, dar merită totul.