*Ne certăm constant despre cine ar trebui să gătească, să facă curat și să spele hainele*

Unele cupluri se ceartă pe bani, altele din cauza socrilor. Noi? Ne certăm pe treburi casnice. În fiecare săptămână, fără greș.

Întotdeauna începe la fel. Intru în bucătărie după muncă și chiuveta e plină de vase. Sau el vine acasă și vede că nu am împăturit rufele. Și atunci încep acuzațiile.

„Tu nu gătești niciodată!” izbucnesc eu.

„Da’ tu nu scoți niciodată gunoiul!” ripostează el.

Ne învârtim în cerc — cine ce a făcut săptămâna trecută, cine e mai obosit, cine duce greul mai mare. Până terminăm, niciunul dintre noi nu mai știe de la ce a pornit.

Adevărul e că nu e vorba despre vase sau rufe. E vorba de dreptate. De respect. De faptul că amândoi ținem un tabel invizibil în minte despre cine face mai mult și îl folosim ca armă imediat ce celălalt scapă ceva din mână.

Noaptea trecută a fost cel mai rău moment de până acum. Am ajuns acasă târziu, flămândă. El era deja pe canapea, butonând telefonul. Blaturile erau lipicioase, chiuveta plină ochi.

„N-ai fi putut să gătești ceva?” am întrebat, fără să mai încerc să-mi ascund frustrarea.

„N-ai fi putut să gătești ceva?” am întrebat, obosită și înfometată.

El nici nu și-a ridicat privirea din telefon. „Nu sunt servitorul tău. Dacă ți-e foame, fă-ți singură.”

Am simțit cum mi se taie picioarele. „Nu e vorba de servit. E vorba să fim o echipă, *Andrei*! Eu vin de la muncă epuizată și tu… stai pe canapea?”

A aruncat telefonul pe masă și s-a ridicat. „Echipă? Eu scot gunoiul, eu car cumpărăturile, eu repar tot ce se strică. Ce-ai vrea, să-ți fac și micul dejun la pat?”

„Aș vrea să simt că nu trăiesc singură cu cineva care doar ocupă spațiul în casă!” am strigat.

Tăcerea care a urmat a fost mai grea decât țipetele noastre. În ochii lui nu mai era furie, ci gol. „Poate asta e problema. Poate că n-ar trebui să mai trăim împreună.”

Inima mi-a căzut. „Chiar asta vrei să spui?”

El a dat din cap, încet. „Ne-am transformat viața într-o listă de sarcini și reproșuri. Și dacă nici măcar la o cină nu putem ajunge să fim parteneri… atunci nu mai e nimic de salvat.”

Am simțit lacrimile cum îmi ard obrajii. Fără să mai spun un cuvânt, am mers în dormitor și am început să-mi strâng hainele într-o valiză. El nu m-a oprit.

Când am închis ușa casei în urma mea, nu am mai simțit furie. Doar o liniște rece, finală.

Pentru că mariajul nostru se sfârșise atunci, între o chiuvetă plină de vase și două suflete prea obosite ca să mai iubească.

Definitiv.