După moartea soțului ei, Ioana Marinescu a găsit în sfârșit curajul să deschidă seiful pe care el îl ținuse mereu încuiat. De îndată ce ușa grea s-a deschis, femeia a simțit cum un țipăt îi urcă în gât, pe care l-a înăbușit cu greu.

Înmormântarea se terminase. Oaspeții care veniseră să-și ia rămas bun se risipiseră încet pe străzile liniștite din Brașov. Vecinele, împreună cu mama Ioanei, făcuseră curățenie: strânseseră masa, șterseseră podeaua și aruncaseră resturile de mâncare. În casă domnea din nou liniștea.

Doar Ioana rămăsese nemișcată, ca o statuie, sprijinită de marginea mesei. Privirea îi era pierdută într-un punct gol, ca și cum timpul s-ar fi oprit pentru ea.

În interiorul seifului găsise fotografii vechi, scrisori îngălbenite și câteva obiecte ciudate. Inima i-a sărit o bătaie când a recunoscut un nume scris pe una dintre scrisori. Era al unui prieten din tinerețe, cu care pierduse legătura brusc, fără explicații. Amintirile au năvălit peste ea — planurile lor de viitor, visurile împărtășite, toate lăsate în urmă.

Dar apoi a descoperit altceva. Printre hârtii se afla o cheie veche, prinsă de o etichetă pe care scria o adresă din centrul Bucureștiului.

Un apartament despre care Ioana nu știa absolut nimic.

Cu fiecare obiect scos din seif, entuziasmul s-a transformat în neliniște. În toți acești ani crezuse că-și cunoaște soțul în cele mai mici detalii, dar acum adevărul începea să capete altă formă — străină, periculoasă.

Hotărâtă să afle ce se ascunde în spatele secretului, a luat cheia și a plecat spre București. Trenul hurduca monoton, iar în mintea ei se învârteau aceleași întrebări: Cine fusese cu adevărat soțul ei? Și ce ar putea găsi acolo?

Când a ajuns în fața clădirii masive, întunecate, inima îi bătea nebunește. A urcat scările și s-a oprit la etajul trei. Cu mâinile transpirate, a introdus cheia în broască și a răsucit-o. Ușa a cedat cu un scârțâit prelung.

Aerul din apartament mirosea a praf și umezeală, ca și cum nimeni nu mai intrase de ani de zile. Ioana a pășit încet înăuntru. Din adâncul camerei, o rază slabă de lumină se reflecta pe ceva metalic.

Și atunci a văzut. Pe masă, neatins, stătea un plic negru, pe care scria cu litere mari, apăsate:

„NU TREBUIA SĂ AJUNGI AICI.”

Ioana a rămas împietrită în fața mesei. Plicul negru părea să o cheme, iar mâinile îi tremurau când l-a ridicat. L-a desfăcut cu grijă și a scos dinăuntru un teanc de fotografii.

Primul cadru a făcut-o să își piardă suflul: era ea, fotografiată pe stradă, cu doar câteva săptămâni înainte de moartea soțului. În spatele ei, în toate imaginile, apărea aceeași siluetă întunecată, mereu la câțiva pași distanță.

Pe o altă fotografie, făcută în apartamentul lor din Brașov, Ioana dormea liniștită în pat. Cineva intrase, fotografiase și plecase fără să lase urme.

Inima îi bătea nebunește când a dat peste ultima poză. Era făcută în dimineața înmormântării. Ioana, în haine negre, stătea lângă sicriul deschis. Doar că, în poză, sicriul era gol.

Un bilețel mic era lipit de spatele fotografiei:

**„M-ai crezut mort. Am fost aici tot timpul.”**

Un zgomot sec a răsunat în spatele ei. Ioana s-a întors brusc. Ușa apartamentului se închisese singură, iar cheia dispăruse din broască.

În mijlocul camerei, lângă masă, stătea acum o siluetă pe care o cunoștea prea bine. Costumul negru, chipul palid, aceiași ochi reci ai bărbatului pe care îl plânsese.

Soțul ei.

— „Ți-am spus, Ioana… unele secrete trebuie să rămână sub pământ.”

Vocea lui a fost ultima pe care a auzit-o.

A doua zi, poliția a găsit apartamentul gol. Doar fotografiile erau împrăștiate pe podea, iar pe masa din mijloc se afla plicul negru. Pe el fusese adăugat un nou mesaj, scris cu cerneală proaspătă:

**„Acum suntem din nou împreună.”**