Era 2:13 dimineața când Andrei Dumitrescu s-a trezit brusc la țipătul ascuțit al fiicei lui de șapte ani, Mara. A alergat pe holul întunecat, cu inima bubuindu-i în piept, și a găsit-o stând în pat, dreaptă ca o lumânare. Mânuțele ei mici strângeau pătura cu atâta forță încât încheieturile i se albeau, iar obrajii îi erau brăzdați de lacrimi.

— „Nu! Te rog… oprește-te! Mă doare!”, plângea Mara, zbătându-se ca și cum ar fi luptat cu cineva pe care doar ea îl putea vedea.

Andrei a luat-o în brațe, legănând-o cu disperare.

— „Shh… tati e aici. Ești acasă. Ești în siguranță.”

Dar chiar și în somnul tulburat, fata repeta aceleași cuvinte, ca o mantră:

— „Nu… mă doare. Oprește-te. Te rog…”

Nu era prima dată. De aproape trei săptămâni, Mara se trezea înspăimântată, aproape la aceeași oră, rostind exact aceleași fraze. La început, Andrei a pus totul pe seama stresului sau a unui coșmar inspirat dintr-o poveste auzită. Dar repetiția aceea mecanică, identică noapte de noapte, începea să semene mai mult cu… o amintire.

Dimineața, la micul dejun, a încercat din nou:

— „Mara, îți amintești visul de azi-noapte?”

Fetița s-a înțepenit. Lingura i-a rămas suspendată deasupra laptelui, iar vocea ei a fost abia o șoaptă:

— „Doar vise urâte…”

Și a refuzat să-l privească în ochi.

Andrei a simțit cum i se strânge stomacul. Ceva era profund greșit.

În noaptea următoare, după ce Mara a adormit, a montat o cameră veche în colțul camerei ei. Își spunea că e doar pentru liniștea lui. Doar ca să dovedească faptul că nu se întâmpla nimic. Doar un copil cu coșmaruri. Dar în adâncul sufletului știa: îi era groază de ceea ce ar putea vedea.

La 2:06, Mara a început să se foiască. La 2:13, a țipat din nou. Andrei stătea cu pumnii strânși lângă ușă, reținându-se cu greu să nu intre. Lacrimile îi ardeau ochii în timp ce-i asculta strigătele. Până la urmă, liniștea s-a așternut. A intrat încet, a acoperit-o și i-a șoptit:

— „Tati te iubește. Mereu.”

Dimineața, după ce a lăsat-o la școală, s-a așezat la masa din bucătărie cu camera în față. Mâinile îi tremurau când a apăsat „play”.

Ecranul pâlpâia, apoi imaginea s-a limpezit. La început, doar Mara, agitată în pat. Apoi s-a oprit brusc. Ochii i s-au deschis larg și s-au fixat direct în obiectiv.

Și atunci—a apărut. O mână palidă, alungită, s-a strecurat peste pătură, ieșind din întuneric.

Andrei a încremenit.

Mara s-a aplecat spre cameră și, cu o voce care nu era a ei, a șoptit:

**— „Tati… îți amintești ce ai făcut în Constanța?”**

Andrei stătea nemișcat, cu ochii lipiți de ecran. Respirația i s-a blocat în piept când vocea aceea străină, ieșită din gura fiicei sale, i-a șoptit acel blestemat adevăr. „Îți amintești ce ai făcut în Constanța?”

Totul s-a prăbușit peste el. Amintirile pe care le îngropase cu ani în urmă s-au întors cu o claritate cumplită: noaptea aceea de vară, bătaia scăpată de sub control, țipetele înăbușite, trupul împins în apă. O viață frântă, un secret îngropat adânc în el, de care crezuse că scăpase pentru totdeauna.

Acum înțelegea. Nu era vis, nu era coșmar. Mara nu inventa. Cineva—sau ceva—îi vorbea prin ea. Adevărul se întorsese să-l sfâșie.

Camera continua să filmeze. În cadru, Mara zâmbea rece, străină. Ochii ei nu mai erau ai unei fetițe de șapte ani, ci ai unei umbre vechi și neîmpăcate.

— „Nu mai poți ascunde, Andrei. E timpul.”

Andrei a simțit cum îl doboară vinovăția, grea ca un lanț de fier. A înțeles că tot ce iubea, tot ce încercase să protejeze, era deja pierdut. Mara nu mai era Mara.

Cu mâinile tremurânde, a închis camera. A rămas singur în liniștea bucătăriei, cu adevărul urlând în mintea lui. Știa că nu mai există cale de întoarcere. Știa că plata sosise.

În seara aceea, poliția l-a găsit pe Andrei spânzurat în garaj, cu o hârtie mototolită lângă el. Pe ea erau doar două cuvinte, scrise cu litere mari, apăsate, aproape rupând foaia:

**„ÎMI AMINTESC.”**