Când Mihai m-a întrebat dacă poate folosi vechiul șopron din fundul curții drept „atelier”, am fost de acord — părea ceva inofensiv după 13 ani împreună. Întotdeauna îi plăcuseră micile reparații: ceasuri, modele din lemn, tot felul de nimicuri. Garajul cel nou încă avea loc suficient pentru mașină.

Dar în scurt timp a început să încuie șopronul în fiecare seară, imediat după cină. A bătut scânduri peste ferestre, nu lăsa copiii nici să se apropie de el.

Într-o seară m-am dus să-l întreb dacă semnase hârtiile de la școală. Ușa era zăvorâtă.

— „Mihai?” am strigat.

— „Nu acum. Te rog… am nevoie de liniște,” mi-a răspuns, cu vocea abia auzită prin lemn.

Am încercat să-i respect dorința. Dar ceva în comportamentul lui se schimbase. Purta cheia peste tot, chiar și la duș. Tresărea de fiecare dată când cineva pomenea de șopron.

Săptămâna trecută, în glumă, i-am spus:

— „Știu ce ascunzi acolo. Ai uitat să acoperi un geam.”

Chipul lui s-a albit.

— „Ce… ce-ai văzut exact? Și ce ai de gând să faci acum?” Vocea îi tremura.

— „Glumeam,” am spus, încercând să râd. Dar el nu a zâmbit. Doar a privit în podea, cu pumnii strânși, respirând greu.

Atunci neliniștea mea s-a transformat în frică.

Sâmbătă, cât timp el era plecat, am chemat-o pe verișoara mea. Am forțat încuietoarea împreună.

Ușa s-a deschis cu un scârțâit lung.

Un miros înțepător, greu, aproape irespirabil, a izbucnit din întuneric.

Și în clipa aceea am înțeles:

omul cu care trăisem atâția ani nu era deloc cel pe care crezusem că îl cunosc.

Am ridicat lanterna telefonului și am pășit înăuntru. Podeaua scârțâia sub picioare, iar aerul era atât de greu încât îmi venea să vomit.

Pe rafturi erau cutii metalice etichetate cu scris de mână, zeci de caiete îngălbenite, iar pe pereți… fotografii.

Fotografii cu mine. Cu copiii. Cu vecinii. Cu oameni de pe stradă.

Fiecare imagine avea sub ea note, schițe, date. Totul era aranjat ca într-un dosar de anchetă.

Verișoara mea a dus mâna la gură:

— „Doamne… asta e… obsesie!”

Am tremurat când am văzut masa din mijlocul camerei. Pe ea se afla o hartă a orașului, cu traseele mele zilnice marcate cu pix roșu, secundă cu secundă. Până și orele când intram și ieșeam de la muncă erau notate.

Atunci am înțeles de ce Mihai se schimbase. Nu era atelier. Nu era hobby.

Era supraveghere. Control. O dublă viață ascunsă sub acoperișul nostru.

Ușa din spatele șopronului s-a trântit brusc. Am încremenit.

Și înainte să pot scoate un cuvânt, vocea lui Mihai s-a auzit, rece, în întuneric:

— „Ți-am spus să nu intri niciodată aici…”