— Dar banii pe care ți-i trimitea mama ta? Putem foarte bine să o ajutăm și pe mama mea!

Ana stătea la masa din bucătărie, răsfoind bonurile și numărând ce mai avea pe card. Mai erau cinci zile până la salariu, iar banii abia ajungeau pentru pâine și cartofi. Oftă, privind suma ratei la bancă — 3.800 de lei. O mare parte din venitul lor se ducea acolo.

Mihai intră în bucătărie, ținând telefonul în mână.

— A sunat mama, — spuse el, așezându-se în fața soției. — Iar are probleme cu tensiunea. Doctorul i-a prescris niște pastile noi, scumpe.

— Cât costă? — întrebă Ana obosit, deși deja știa răspunsul.

— Cinci sute de lei. Tratament pe o lună.

Ana închise ochii. Era deja a treia oară în ultimele două luni când soacra cerea bani. Mai întâi fusese robinetul din baie, apoi televizorul „care s-a stricat”. Iar acum pastilele.

— Mihai, nici nouă nu ne-ajung banii de mâncare pentru o săptămână, — zise ea încet. — Poate să ne arate rețeta, măcar?

Fața lui se întunecă.

— Ana, e mama mea! Cum poți s-o bănuiești că minte? Nu m-a mințit niciodată!

— Nu o bănuiesc, doar… chiar suntem la limită. După rată, nu mai rămâne nimic.

— O să ne descurcăm, — făcu el cu un gest. — Mama se simte rău, și tu te gândești doar la bani.

Ana nu mai zise nimic. Știa că era inutil. Mihai avea o încredere oarbă în mama lui, iar Elena știa foarte bine cum să profite de asta.

O oră mai târziu, cinci sute de lei plecară spre contul soacrei — ultimii bani până la salariu.

Seara, Ana primi un telefon de la mama ei.

— Mamă, cum sunteți?

— Bine, mămico. Muncim.

— Ascultă, m-am gândit… Am primit o mică primă la serviciu. Poate vă ajutăm puțin? Știu că vă e greu cu creditul.

Annei i se umplură ochii de lacrimi. Mama simțea întotdeauna când aveau nevoie de ajutor, chiar dacă fiica ei nu spunea niciodată nimic.

— Mamă, ne-ar ajuta mult. Dar voi…

— Lasă, suntem bine. Mâine îți trimit trei sute, da?

Ana știa că părinții ei nu erau deloc „bine”. Tata lucra la fabrică, mama vânzătoare la magazinul din colț. Locuiau într-o garsonieră și economiseau la tot, doar ca s-o sprijine pe ea. Mama purta aceiași cizme rupte de doi ani, iar geaca tatei era rosă la coate, dar refuzau să-și cumpere altele, ca să-i poată ajuta pe cei tineri.

— Mulțumesc, mamă. O să-ți dau banii înapoi.

— Prostii, sunteți copiii noștri.

A doua zi, cu banii primiți de la mama ei, Ana cumpără mâncare pentru o săptămână — legume, carne, lactate, tot ce nu-și permiseseră în ultimele zile.

Mihai veni de la serviciu binedispus.

— Știi, mama zice că medicamentele își fac efectul. Tensiunea i s-a reglat.

— Mă bucur, — răspunse Ana, amestecând ciorba pe foc.

— Da, numai că a apărut o problemă. I s-a stricat frigiderul. Meșterul a zis că nu merită reparat, s-a dus compresorul.

Inima Anei tresări. Știa deja ce urmează.

— Și cât costă unul nou?

— Unul bun, cam 2.500 de lei. Mama a găsit o ofertă bună.

— Mihai, n-avem 2.500.

— Știu, dar mama nu poate sta fără frigider. Are deja o parte din bani, doar trebuie s-o ajutăm cu restul.

Ana își mușcă buza. Ea știa cum ar fi reacționat părinții ei: ar fi mâncat doar conserve și pâine până ar fi strâns. Dar n-ar fi cerut niciodată de la copilul lor.

— Poate ia în rate?

— Are șaptezeci și doi de ani, Ana. Ce rate? Și oricum, ies mai scumpe.

Mihai scoase telefonul și începu să facă transferul.

— Mihai, stai! Cu ce mai trăim până la salariu?

— Dar banii pe care ți-i trimite mama ta? Putem foarte bine să o ajutăm și pe mama mea! — spuse el, fără să ridice ochii de la ecran.

Ana simți cum i se strânge stomacul de indignare.

— Ce bani? Alea trei sute pe care mama le-a strâns economisind pe ea însăși? Ea umblă cu cizme rupte de doi ani! Și tata are bocancii lipiți cu scotch!

— Și ce dacă? Tot vă trimit bani, nu? Înseamnă că pot. Iar mama mea e singură, n-are pe nimeni altcineva decât pe mine.

— Ei ne ajută pentru că văd cât de greu ne este! Ei înșiși abia se descurcă, dar împart ce au! Iar mama ta…

— Ce e cu mama mea?! — izbucni Mihai. — M-a născut, m-a crescut! Are dreptul la ajutorul meu!

Ana tăcu. Discuția nu mai avea rost. Mihai trimisese deja banii.

O săptămână mai târziu, în weekend, Ana propuse să meargă în vizită la soacră. Mihai se miră — de obicei, soția evita vizitele — dar acceptă.

Elena îi întâmpină zâmbitoare, îi puse la masă, totul era aranjat, mâncare bună, veselie.

— Ce bine că ați venit! Am făcut cozonacul tău preferat, Mihăiță!

Ana privi în jur. Totul era curat, ordonat, lucruri scumpe. Pe perete atârna un televizor nou — același pentru care ceruse bani acum două luni. În vitrină, pahare de cristal.

— Cum e frigiderul nou, doamna Elena? Vă place? — întrebă Ana zâmbind.

— O, mulțumesc mult! E minunat! Foarte încăpător.

— Pot să-l văd? Poate-mi iau și eu unul la fel.

Soacra ezită o clipă, apoi îi conduse în bucătărie. Ana privi atent frigiderul. Alb, mare. Și foarte… cunoscut.

— Dar de ce seamănă atât de mult cu cel vechi? — întrebă ea nevinovat.

Elena se fâstâci:

— Păi… mi-a plăcut modelul. Am luat tot unul la fel.

Ana atinse o zgârietură mică de pe ușă, aceeași pe care o ținuse minte.

— Și zgârietura e la fel? Și pata de pe mâner? Ce coincidență…

Mihai îngheță. Își întoarse încet privirea spre mama lui.

— Mamă… frigiderul n-a fost stricat, nu-i așa?

Elena tăcu.

În liniștea apăsătoare, Ana simți că aerul din bucătărie devenise greu ca plumbul. Mihai își lăsă mâinile să-i tremure pe masă și, pentru prima oară, părea că nu mai știe cine e femeia care i-a dat viață.

Elena tăcu. Privirea ei fugi spre podea, iar degetele îi frământau șorțul cu o neliniște vizibilă. Mihai stătea încremenit, cu maxilarul încordat.

— Mamă… spune adevărul, — rosti el cu o voce pe jumătate șoptită, pe jumătate amenințătoare.

— Mihai, eu… doar… am vrut să-mi fie puțin mai ușor, — murmură Elena. — Am muncit o viață pentru tine, am rămas singură, fără soț, fără nimic… Crezi că nu merit și eu un televizor bun? O masă cu ceva mai frumos? Cei tineri trebuie să-și ajute părinții!

Ana îl privi pe soțul ei. Se aștepta să o apere, să spună ceva. Dar Mihai tăcea, cu ochii înfipți în mama lui.

— Ai mințit, mamă, — spuse el în cele din urmă, cu vocea tremurând. — Ai mințit cu medicamentele, cu televizorul, cu frigiderul… Și eu… am ales să te cred, în timp ce părinții Anei trăiesc în sărăcie și tot ei ne-au ajutat.

Elena ridică bărbia, sfidătoare.

— Ei? Și ce dacă? Eu sunt mama ta. Datoria ta e față de mine, nu față de părinții ei!

Cuvintele ei căzură în aer ca un ciocan. Ana simți cum lui Mihai i se rupe ceva în interior. Își trecu palma peste față, apoi se ridică brusc.

— Ajunge.

Tonul lui tăios o făcu pe Elena să se retragă un pas.

— Mamă, de azi înainte nu mai primești niciun ban de la noi. Dacă ai nevoie de ceva, o să te ajut să depui cerere pentru ajutor social. Dar gata cu minciunile.

— Mihai! — izbucni Elena, roșie la față. — Cum îndrăznești?! Eu am trudit pentru tine, eu ți-am dat viață! Să mă umilești așa, în propria mea casă?!

El se apropie de ea și îi luă mâinile din șorț, privindu-o drept în ochi:

— Ai pierdut totul în clipa în care ai ales să ne minți. Nu mai sunt copilul care înghite orice. Sunt tată de familie. Și trebuie să aleg între tine și viitorul meu cu Ana. Aleg Ana.

Elena rămase cu gura întredeschisă, incapabilă să răspundă. Mihai o întoarse cu spatele și ieși din bucătărie. Ana îl urma, simțindu-și inima bătând nebunește.

Ușa grea a apartamentului se trânti în urma lor. Pe scări, Mihai se opri, se rezemă de perete și își trecu mâna peste față.

— Ana… am fost orb. Dar gata. Nu mai intrăm niciodată în casa asta.

Ana îl strânse de braț, fără cuvinte. Știa că decizia lui era definitivă.

Sus, în apartament, Elena izbucni în plâns, lovind cu pumnii masa. Dar în strigătul ei nu era durere de mamă, ci furia unei femei care își pierduse controlul asupra singurului fiu.

Pentru Mihai și Ana, însă, era începutul unei vieți noi — cu mai puțini bani, dar cu adevăr. Și uneori, adevărul doare mai tare decât orice lipsă.