*Regret că m-am căsătorit prea tânără, pentru că simt că am ratat viața*

Aveam douăzeci și unu de ani când m-am măritat. La vremea aceea părea romantic, ca și cum am fi sfidat șansele. Toți ceilalți erau încă la facultate, petreceau, se descopereau, iar eu credeam că am deja răspunsul: un soț, o casă, un viitor aranjat frumos.

Dar acum, la treizeci și doi de ani, mă uit în urmă și mă întreb dacă am trăit vreodată pentru mine însămi.

Prietenele mele povestesc despre anii douăzeci ca despre o furtună de călătorii, aventuri, greșeli, libertate. Hosteluri prin Europa, drumuri nebune cu mașina, nopți care se transformau în dimineți. Eu i-am petrecut împăturind rufe, gătind cine, tăind cupoane și având grijă ca rata la bancă să fie plătită la timp.

Nu mă înțelegeți greșit — nu-mi urăsc soțul. *Radu* e stabil, de încredere, un tată bun. Dar uneori mă uit la el și simt că am clipit și am sărit un capitol întreg din viața mea.

Weekendul trecut, am ieșit la un pahar cu o veche colegă de facultate. Mi-a povestit despre drumeții prin Peru, despre cum a învățat italiana la Florența, despre cum s-a îndrăgostit și apoi a suferit, toate astea înainte să împlinească treizeci de ani. Eu am zâmbit și am ascultat, dar înăuntrul meu ceva s-a rupt.

Când am ajuns acasă în noaptea aceea, *Radu* dormea pe canapea, cu televizorul încă pornit. Am rămas în picioare, privindu-l, și m-am gândit: *Atât e. Ăsta e singurul scenariu pe care o să-l am vreodată.*

A doua zi dimineață, i-am spus adevărul. „Regret că m-am măritat atât de tânără. Simt că am ratat viața.”

Cuvintele mele au atârnat greu în aer. *Radu* s-a ridicat încet de pe canapea, încă buimac, și m-a privit de parcă tocmai îi spusesem că lumea se sfârșește.

„Cum adică… regreți?” a șoptit.

Am inspirat adânc. „Nu pe tine, nu familia noastră. Regret că m-am aruncat într-o viață de adult când nici nu știam cine sunt. Regret că am ales stabilitatea înainte să trăiesc. Și acum simt că sunt prizonieră în propria mea alegere.”

Fața i s-a întunecat. „Deci toți anii ăștia… n-au însemnat nimic pentru tine?”

Am lăsat privirea în jos. „Au însemnat. Dar au însemnat și un preț. Și prețul a fost eu însămi.”

Tăcerea dintre noi a devenit insuportabilă. Copiii dormeau încă, casa era cufundată în liniște, dar înăuntrul meu se prăbușea totul.

*Radu* s-a așezat la loc, cu umerii lăsați. „Dacă asta simți… nu pot să te opresc.”

Am simțit un nod în gât, dar am știut că trebuie să fiu sinceră până la capăt. „Nu vreau să trăiesc restul vieții întrebându-mă *ce-ar fi fost dacă*. Nu mai pot.”

M-am ridicat, am intrat în dormitor și am început să împachetez câteva lucruri. De data asta, nu am plâns. Nu era furie, nu era ură. Doar certitudinea crudă că povestea noastră nu mai putea continua.

Când am închis ușa în urma mea, am știut că am pierdut o viață, dar poate aveam șansa să-mi găsesc alta.

Căsnicia noastră s-a terminat atunci.

Definitiv.