Scrisoare către bunica din Ceruri

Maria își amintește și acum vocea caldă a bunicii ei:

— „Vino, draga mea, mai des la mine… mă simt singură.”

Bunica locuia într-un sat liniștit, departe de orașul aglomerat în care trăia familia fetei. Vizitele erau rare, pentru că părinții erau mereu ocupați, iar drumurile păreau prea lungi și complicate. De fiecare dată, Maria promitea că data viitoare va rămâne mai mult. Dar timpul trecea, iar promisiunile rămâneau doar cuvinte.

Într-o dimineață tristă de toamnă, vestea a venit ca un fulger: bunica nu mai era. Maria a simțit cum îi fuge pământul de sub picioare. Toate clipele pe care le-ar fi putut petrece împreună s-au transformat într-un gol dureros.

În noaptea de după înmormântare, cu ochii înlăcrimați, fata a scris o scrisoare pe care a așezat-o lângă fotografie:

„Bunico, îmi pare rău că nu am venit mai des. Aș fi vrut să îi rog pe părinți să mă aducă la tine, dar erau mereu prea ocupați. Nu am știut atunci cât de mult conta pentru tine să ne vedem, dar acum înțeleg. Mi-e dor de tine. Sper că mă auzi de acolo, din Ceruri. Îți promit că nu te voi uita niciodată.”

Pentru Maria, scrisoarea a fost o eliberare, dar și o lecție dureroasă: să nu amâne niciodată dragostea și timpul petrecut cu cei dragi.