Sora mea a apărut la ușa mea tremurând, plină de vânătăi, și m-a implorat: „Nu-i spune lui tata.” Ce mi-a spus despre femeia din casa ei mi-a înghețat sângele. Semănam atât de mult… încât în noaptea aceea am înțeles că pot folosi propriul meu chip ca să scot adevărul la lumină.
Avea buza spartă. Obrazul umflat. Urme pe brațe. Dar cel mai rău era cum se uita spre ușă, ca și cum cineva ar fi putut intra după ea.
— Nu-i spune lui tata, a șoptit.
Am încuiat. Am pus-o pe canapea.
— Ce ți-a făcut, Gina Popa?
La început n-a vorbit. Doar plângea.
După divorț, eu am rămas în București, cu mama. Ea — cu tata și noua lui soție, Florina Popa, într-o casă mare la marginea orașului.
Tata pleca dimineața. Ea rămânea.
— Îmi verifică telefonul… îmi numără mâncarea… mi-a scos ușa de la cameră…
Am strâns din dinți.
— Ea ți-a făcut asta?
A dat din cap.
Apoi a spus tot. Păr smuls. Lovituri. Foame. Jigniri.
— Dacă îi spun tatei, ea plânge prima… și el o crede pe ea.
M-am dus la baie. M-am uitat în oglindă.
Și n-am mai văzut doar chipul meu.
Am văzut chipul ei.
Asemănarea noastră.
Avantajul.
M-am întors.
— Fă-ți o geantă mică.
— Ce?
— În seara asta tu rămâi aici. Eu merg acolo.
A încremenit.
— Ești nebună…
— Nu. Sunt exact cât trebuie.
Am făcut poze la vânătăi. Am trimis locația unui prieten avocat. Am ascuns un reportofon în hanoracul ei.
I-am pus cheile în palmă.
— Azi se ia de persoana greșită.
Am plecat îmbrăcată ca ea. Hanoracul gri. Adidașii uzați. Inelul primit de la tata.
Florina nu o văzuse niciodată cu adevărat.
Doar pe cineva pe care îl putea controla.
Am intrat pe ușa din spate.
Lumina era aprinsă în bucătărie.
Ea era acolo.
Zâmbea.
Și când ușa s-a închis în spatele meu, am înțeles că în seara asta nu avea de gând să se oprească…
A închis ușa cu cheia.
— În sfârșit ai venit, a spus încet. Ți-a luat cam mult.
N-am răspuns. Am intrat în bucătărie, cu capul plecat, exact cum o văzusem pe Gina făcând.
— Unde ai fost? a continuat. Crezi că aici e hotel?
A făcut un pas spre mine. Miros de parfum dulce, fals.
— Uită-te la mine când vorbesc cu tine.
Am ridicat privirea.
Pentru o fracțiune de secundă a ezitat.
Apoi palma ei a venit brusc.
Am lăsat-o să mă lovească.
Nu pentru că nu puteam să o opresc. Ci pentru că aveam nevoie de dovadă.
Reportofonul înregistra.
— Ești o povară, a început. Mănânci degeaba, trăiești degeaba—
Am făcut un pas înapoi.
— Mai spune o dată, am zis calm.
S-a oprit. Niciodată Gina nu răspundea.
— Ce ai zis?
— Mai spune o dată.
A zâmbit strâmb.
— Ești un nimic.
A ridicat mâna din nou.
De data asta i-am prins încheietura.
Strâns.
Pentru prima dată, i-am văzut frica.
— Dă-mi drumul!
— Nu.
Am scos telefonul și am apăsat un buton.
Din buzunar s-a auzit clar vocea ei, înregistrată cu câteva secunde înainte:
„Ești o povară… un nimic…”
Fața i s-a albit.
— Ce e asta?
— Adevărul.
Am deschis ușa de la intrare.
În prag stătea tata.
În spatele lui — poliția.
Și prietenul meu avocat.
Tăcere.
Florina s-a întors încet.
— Nu… nu e ce pare…
Tata nu mai spunea nimic. Se uita la mine. Apoi la ea.
— Spune-le, a șoptit.
Am apăsat play.
Toată bucătăria s-a umplut de vocea ei. Insulte. Amenințări. Lovitura.
Nimeni n-a mai spus nimic.
Unul dintre polițiști a făcut un pas înainte.
— Doamnă, trebuie să ne însoțiți.
Florina a început să plângă.
— Minte! Fata asta minte!
— Nu, a spus tata încet. Eu am mințit.
Toți s-au întors spre el.
— Am ales să nu văd.
S-a uitat la mine. Dar nu la mine.
La cine crezuse că sunt.
— Gina… eu—
— Nu sunt Gina.
Am scos hanoracul și l-am lăsat pe masă.
— Sunt Ana Popa.
A încremenit.
— Unde e sora mea?
— În siguranță.
Poliția a luat-o pe Florina.
Ușa s-a închis după ea.
O oră mai târziu, eram toți trei în living.
Eu. Tata. Gina.
Nimeni nu știa ce să spună.
În final, el a rupt liniștea.
— Îmi pare rău.
Gina nu a răspuns.
Nici eu.
Pentru că unele lucruri nu se repară cu două cuvinte.
Dar pentru prima dată…
se terminase.
