Soțul meu m-a lovit când am aflat că mă înșela. A doua zi, când s-a trezit cu mirosul micului lui dejun preferat, a spus: „Deci ai înțeles că tu ai greșit, nu?”. Dar când a văzut cine stătea la masă, a început să țipe.
Nu căutam dovezi. Îmi căutam încărcătorul.
Era aproape ora unsprezece. Telefonul lui Radu s-a aprins pe noptieră. Un mesaj:
„Încă simt parfumul tău pe pernă. — Bianca”
Am știut că n-ar trebui să mă uit.
Dar m-am uitat.
Luni de mesaje. Hoteluri. „Ședințe” care nu erau ședințe. De cel puțin șase luni.
Când a ieșit din baie, m-a văzut cu telefonul în mână.
Nu vină. Nu frică.
Iritare.
— Mi-ai umblat în telefon?
— De cât timp? am întrebat.
Scuze. Repede. Goale. „E complicat.” „Nu înseamnă nimic.” „Tu ai fost distantă.”
Când i-am spus numele ei, s-a schimbat.
Apoi m-a lovit.
O dată. Destul.
Am căzut în comodă. Fața îmi ardea. El s-a uitat la mine și a spus doar:
— Uite ce m-ai făcut să fac.
M-am încuiat în camera de oaspeți. N-am mai plâns după două. La trei aveam un plan.
La răsărit am sunat singura persoană la care nu s-ar fi gândit niciodată.
La opt, bucătăria mirosea a friptură, ouă și cartofi — exact cum îi plăcea.
A intrat somnoros. A zâmbit.
— Deci ai înțeles că tu ai greșit, nu?
S-a uitat spre masă.
Și când a văzut cine era acolo…
a înghețat.
La masă stăteau trei oameni.
Tatăl meu.
Și părinții lui.
Radu s-a oprit în mijlocul bucătăriei.
— Ce… ce caută ei aici?
N-a mai avut aerul acela sigur. Nici urmă.
— Ia loc, i-am spus calm.
N-a mișcat.
Tatăl lui s-a ridicat primul.
— Așază-te, Radu.
Tonul acela nu-l mai auzise de ani.
S-a așezat.
Am pus telefonul pe masă. Am dat play.
Vocea Biancăi. Vocea lui. Hoteluri. Planuri. Minciuni.
Apoi tăcere.
Mama lui și-a dus mâna la gură. Tatăl lui îl privea fără să clipească.
— E o prostie… a început el.
— Nu, l-am oprit. Asta e adevărul.
Am mai apăsat o dată.
Înregistrarea din noaptea trecută.
Lovitura. Vocea lui:
„Uite ce m-ai făcut să fac.”
De data asta, nimeni n-a mai spus nimic.
Tatăl lui s-a ridicat încet.
Și l-a pălmuit.
Nu tare. Dar suficient.
— Așa nu te-am crescut.
Radu a rămas nemișcat. Pentru prima dată, nu avea replică.
M-am uitat la el.
— Azi pleci.
— Ioana, te rog—
— Nu.
Am scos o mapă și am pus-o în fața lui.
— Aici sunt actele de divorț. Și certificatul medico-legal.
A încremenit.
— Dacă nu semnezi, merg mai departe.
Mama lui a început să plângă. Tatăl lui a dat din cap, scurt.
— Semnează.
Radu a luat stiloul. Mâna îi tremura.
A semnat.
Fără să mai spună nimic.
Apoi s-a ridicat și a plecat.
Ușa s-a închis.
În bucătărie a rămas liniște.
Tatăl meu s-a apropiat de mine.
— Ești bine?
Am dat din cap.
Pentru prima dată, da.
Nu pentru că nu mă durea.
Ci pentru că nu mai eram singură cu durerea.
Masa era încă pusă.
Mâncarea încă aburea.
Dar nimeni nu mai mânca.
