Tata s-a recăsătorit la doar șase luni după înmormântarea mamei. Noua lui soție, **Cătălina**, s-a mutat direct în casă. Eu (29F) aveam deja locul meu, dar fratele meu mai mic, **Andrei** (15), încă locuia cu tata.

De la început, Cătălina a șters orice urmă a mamei. Fotografiile de familie au dispărut de pe pereți. Poza de nuntă înrămată? Dispărută. Fiecare ultimă fotografie cu ea fusese băgată în cutii și înghesuită în camera lui Andrei.

La câteva săptămâni, Cătălina a oftat zgomotos la masă:

„Of, pozele astea vechi și triste… Doar ne trag în jos.”

Mai târziu, Andrei mi-a șoptit:

„E ca și cum mama n-ar fi existat niciodată. Ca și cum eu nu mai am ce căuta aici.”

Nu după mult timp, Cătălina a anunțat că e însărcinată — cu tripleți. Tata strălucea de mândrie, zâmbea larg către ea. Andrei, însă, abia s-a atins de mâncare. Mai târziu mi-a spus că plânge în fiecare noapte până adoarme.

Și apoi a venit ziua de ieri.

Andrei își petrecuse după-amiaza citind liniștit în cameră. Tata și Cătălina au venit acasă mai devreme decât se aștepta.

Ea a intrat pe ușă, și-a încrețit nasul și a declarat:

„De ce e locul ăsta atât de posomorât? Nu deschide nimeni un geam?”

Intrând direct în camera lui Andrei, a încruntat sprâncenele.

„Încă ești aici?”

Andrei a clipit. „…Unde altundeva să fiu?”

Cătălina și-a încrucișat brațele.

„Avem nevoie de camera asta. Bebelușii vin curând. Toate lucrurile tale — da, inclusiv cutiile alea prăfuite — trebuie să dispară.”

Vocea lui Andrei s-a frânt.

„Nu sunt doar lucruri. E mama. E toată viața mea.”

Răspunsul ei a fost ca gheața:

„Era viața ta. Familia mea e prioritatea acum.”

A strigat:

„**Mihai**! Spune-i fiului tău să-și mute lucrurile!”

Vocea tatei, distantă și seacă:

„Poate că e mai bine, Andrei. Doar până se liniștesc lucrurile.”

Andrei m-a sunat mai târziu, plângând.

„M-a dat afară. A zis că nu mai sunt o prioritate. Tata doar… a lăsat-o să facă asta.”

Până a doua zi dimineață, eram deja la vechea noastră casă — cea care cândva era caldă și vie, acum lipsită de personalitate, frecată până sclipea și mirosind puternic a detergent cu lămâie.

Cătălina, în haine de mătase de casă, stătea la insula din bucătărie și mânca iaurt cu lingura. A zâmbit când m-a văzut.

„Ia te uită. Cine s-a hotărât să apară.”

Mi-am ținut tonul calm.

„Am venit să fac bagajele.”

Zâmbetul i s-a lățit, tăios ca sticla.

„Perfect. Poți să iei lucrurile lui Andrei la tine. Are destule.”

Am înghețat.

„La mine?”

S-a aplecat în față, cu voce joasă, deliberată:

„Da. Pentru că el nu se mai întoarce aici.”

Am simțit cum sângele mi se urcă în cap, dar nu am spus nimic. Am strâns lucrurile lui Andrei, fiecare cutie cu fotografii și obiecte ale mamei, și le-am dus la mine. El m-a îmbrățișat cu ochii roșii și mi-a șoptit:

„Nu mai am casă.”

Atunci mi-am promis: dacă tata și Cătălina voiau să șteargă amintirea mamei, eu aveam să fac exact opusul.

În săptămânile care au urmat, am vorbit cu un avocat. Testamentul mamei nu fusese niciodată citit în fața noastră — doar tata și Cătălina se ocupaseră „discret”. Avocatul a verificat arhivele și… acolo era. Negru pe alb: **jumătate din casă îi revenea lui Andrei**, moștenire directă de la mama.

Cătălina și tata nu aveau niciun drept să-l dea afară.

În ziua în care i-am chemat pe amândoi la avocat, fețele lor au devenit cenușii. Avocatul a citit răspicat:

„Conform ultimei dorințe a defunctei Elena Popescu, fiul ei, Andrei Popescu, moștenește cota de 50% din imobilul familial.”

Andrei s-a uitat la mine cu lacrimi în ochi. Eu am zâmbit rece către Cătălina.

„Îți mai amintești când ai spus că nu se mai întoarce aici? Ba da. Se întoarce. Și tu, dacă nu-ți convine, ești liberă să pleci.”

Tata a încercat să protesteze, dar avocatul l-a tăiat scurt:

„E lege. Dacă ați încercat să ascundeți acest lucru, putem vorbi chiar și de fraudă.”

Cătălina s-a ridicat brusc, cu obrajii în flăcări.

„Nu rămân într-o casă cu fantome!”

A doua zi, și-a strâns lucrurile și a plecat la părinții ei. Tata, rușinat, nu a scos un cuvânt.

Iar Andrei… s-a întors acasă. A pus fotografiile mamei din nou pe pereți, așezate cu grijă, iar casa a început să respire din nou.

Eu l-am îmbrățișat și i-am șoptit:

„Mama a avut grijă de tine chiar și după ce a plecat. Și de acum înainte, nimeni nu te mai poate da afară din locul în care îți e inima.”

—

Planul rece și lacom al Cătălinei s-a prăbușit, iar Andrei și-a recâștigat dreptul asupra casei. Fantoma mamei, pe care ea încercase să o șteargă, a învins.