Vecina de la parter a împrumutat de la mine două mii de lei pentru facturile la curent. A promis că îmi dă înapoi din a treisprezecea pensie. A treisprezecea pensie a venit și s-a dus, iar vecina și-a montat jaluzele noi și m-a invitat la cafea, ca să văd ce frumos arată.

Mă numesc Elena și nu am știut niciodată să spun „nu”.

Locuiesc într-un bloc vechi din Ploiești, iar vecina de la parter, doamna Lenuța, era mereu cu zâmbetul pe buze și cu o poveste tristă pregătită.

Într-o seară a venit la mine aproape plângând.

— „Nu mai am bani de facturi… mă deconectează la curent…”

Am simțit cum mi se rupe inima.

— „Cât ai nevoie?”

— „Două mii… îți dau înapoi când vine a treisprezecea pensie, promit.”

Am scos banii fără să mai întreb.

— „Nu-ți face griji.”

A luat banii, m-a îmbrățișat și a plecat.

Zilele au trecut. Apoi săptămânile.

Nu am spus nimic. Nu voiam să o pun într-o situație dificilă.

Până într-o zi.

Am auzit-o pe scară, vorbind cu altă vecină.

— „Mi-au intrat banii! În sfârșit!”

Am simțit cum îmi tresare inima.

A doua zi… nimic.

Nicio vorbă.

Nicio intenție.

După câteva zile, m-a sunat.

— „Hai la mine la o cafea!”

Am coborât.

Când am intrat… am rămas fără cuvinte.

Jaluzele noi. Mobilă schimbată. Totul arăta… diferit.

— „Îți place?” a spus zâmbind larg. „În sfârșit mi-am făcut și eu un pic de confort.”

Am simțit cum îmi fierbe sângele.

— „Și banii mei?”

Zâmbetul i s-a schimbat.

— „Ce bani?”

Am rămas blocată.

— „Cei două mii… pentru facturi.”

A râs scurt.

— „A, da… îi rezolvăm noi…”

Am simțit cum mi se taie respirația.

— „Când?”

A ridicat din umeri.

— „Nu știu… acum am avut alte cheltuieli.”

Am înțeles.

Nu avea de gând să-mi dea nimic.

Am plecat fără să mai spun nimic.

În acea seară, stăteam în bucătărie, uitându-mă la pereți, când telefonul a vibrat.

Un mesaj de la un număr necunoscut:

„Nu e prima persoană de la care ia bani și nu dă înapoi.”

Am înghețat.

— „Cum adică?”

Telefonul a vibrat din nou.

„Dacă vrei adevărul… întreabă la etajul 3.”

Am simțit cum mi se face frig.

Pentru că… asta însemna că nu era doar o datorie.

---

A doua zi am urcat la etajul 3.

Am bătut la ușa doamnei Maria.

Când i-am spus de ce am venit… a oftat.

— „Și pe tine te-a prins…”

Am simțit cum mi se strânge inima.

— „Ce vrei să spui?”

— „Acum un an… mi-a luat bani pentru ‘operație’.”

— „Și?”

— „Nu i-am mai văzut.”

Am simțit cum mă ia amețeala.

— „Și nu ați făcut nimic?”

A ridicat din umeri.

— „Mi-a fost milă…”

Totul s-a legat.

Nu eram prima.

Și probabil… nici ultima.

Am coborât.

Am bătut din nou la ea.

A deschis, surprinsă.

— „Iar tu?”

Am intrat.

— „Știu tot.”

A zâmbit fals.

— „Nu știi nimic.”

Am scos telefonul.

— „Etajul 3. Și nu doar.”

Zâmbetul i-a dispărut.

— „Ce vrei?”

— „Banii mei. Acum.”

A tăcut.

Apoi a încercat:

— „Nu am…”

— „Atunci mergem mai departe.”

Am mers la poliție.

Nu pentru sumă.

Pentru principiu.

În câteva săptămâni, totul a ieșit la iveală.

Mai multe plângeri. Mai multe persoane.

Nu mai era „o vecină cu probleme”.

Era un obicei.

Am recuperat banii.

Nu ușor.

Dar i-am recuperat.

Într-o zi, am trecut pe lângă apartamentul ei.

Jaluzelele erau încă acolo.

Dar ușa… închisă.

Pentru totdeauna.

Și atunci am învățat ceva simplu:

Nu toți cei care cer ajutor… au nevoie de el.

Unii doar știu că îl vei oferi.