Timp de zece ani, Elena nu reușise să aibă copii. Când ea și soțul ei au adoptat un băiețel de trei ani, au crezut că, în sfârșit, familia lor era completă.

Dar un an mai târziu, Elena a aflat că era însărcinată.

Iar vestea a făcut întregul sat să se întrebe același lucru:

Oare își va mai iubi copilul adoptat la fel de mult?

Elena se căsătorise cu Daniel la doar douăzeci și trei de ani.

La nunta lor, în satul de lângă Focșani, petrecerea ținuse trei zile. Daniel era mecanic agricol, muncitor și respectat de toată lumea.

— Să aveți casă plină de copii! strigau oamenii.

Elena zâmbea.

Își dorea trei copii. Poate chiar patru.

Dar anii au trecut.

Un an.

Doi.

Cinci.

Opt.

Nimic.

A început să meargă la medici. Întâi la Focșani, apoi la București. Analize, tratamente, injecții și pastile. Daniel o însoțea peste tot, așteptând-o ore întregi pe holurile spitalelor.

Într-o seară, Elena a izbucnit în plâns.

— Poate că nu voi fi niciodată mamă…

Daniel s-a așezat lângă ea.

— Atunci hai să fim părinți altfel.

— Cum?

— Adoptăm.

Elena a rămas tăcută.

— Un copil care are nevoie de noi, continuă Daniel. Nu trebuie să-l naști ca să-l iubești.

După câteva zile, Elena a spus:

— Bine. Hai să mergem.

Într-o dimineață rece de noiembrie au ajuns la un centru de plasament din Bacău.

O educatoare i-a condus într-o cameră mică.

Apoi ușa s-a deschis.

Un băiețel de trei ani a intrat ținând o mașinuță de plastic cu o roată ruptă.

— El este Matei.

Elena s-a apropiat și s-a așezat în genunchi.

— Bună, Matei. Eu sunt Elena. Iar el este Daniel.

Băiatul i-a privit mult timp.

Apoi a întrebat încet:

— Voi mă luați acasă?

Elena a simțit că i se rupe inima.

— Da.

Matei a mai stat câteva secunde.

— Pentru totdeauna?

Elena l-a strâns în brațe.

— Pentru totdeauna.

Prima perioadă n-a fost ușoară.

Matei vorbea foarte puțin. Se trezea noaptea speriat și uneori refuza să mănânce.

Elena dormea pe podea lângă patul lui, doar ca să știe că cineva este acolo.

Daniel i-a făcut o măsuță pentru jucării și i-a reparat bicicleta pe care o găsise prin gospodărie.

Apoi, într-o seară, Matei a râs pentru prima dată.

Câteva săptămâni mai târziu, la masă, băiatul a întins mâna spre Elena.

— Mamă, îmi dai pâine?

Lingura i-a căzut din mână.

Daniel a rămas nemișcat.

Elena a început să plângă.

Nu pentru că Matei o numise mamă.

Ci pentru că, în acel moment, a înțeles că băiatul nu se mai temea că va fi abandonat.

Erau o familie.

Un an a trecut.

Matei crescuse, era vesel și o urma pe Elena peste tot.

Apoi, într-o dimineață, Elena s-a trezit cu o stare puternică de greață.

La început a crezut că era oboseală.

Dar în următoarele zile simptomele au continuat.

A mers la cabinetul medical din sat.

Asistenta a făcut câteva verificări și a privit-o surprinsă.

— Elena… trebuie să mergi la spital. Cred că ești însărcinată.

Elena a început să râdă nervos.

După zece ani de așteptare, nu mai îndrăznea să creadă.

A mers la București pentru analize.

Trei zile mai târziu, medicul a intrat în cabinet cu rezultatele în mână.

Elena a ridicat privirea.

— Doamna doctor…?

Medicul a zâmbit.

— Felicitări. Sunteți însărcinată.

Elena a ieșit din spital cu foaia strânsă la piept.

Dar înainte să ajungă acasă, un singur gând îi revenea în minte:

„Ce se va întâmpla cu Matei acum?”

Pentru că în sat, vestea se răspândise deja.

Și unii oameni începuseră să spună că, de acum înainte, copilul biologic va fi „adevăratul” lor copil.

Iar când Elena a intrat pe poartă și l-a văzut pe Matei alergând spre ea, a observat ceva în mâna băiatului.

Avea mașinuța aceea veche, cu roata ruptă.

Și, pentru prima dată, Matei nu a alergat direct să o îmbrățișeze.

S-a oprit câțiva pași înaintea ei și a întrebat:

— Mamă… acum că o să ai un copil al tău, mai sunt și eu copilul tău?

Elena a simțit că i se taie picioarele.

Iar răspunsul pe care urma să i-l dea avea să schimbe pentru totdeauna viața amândurora…

Elena s-a așezat imediat în genunchi în fața lui Matei.

L-a privit în ochi și i-a luat mâinile în palmele ei.

— Ascultă-mă bine. Copilul care crește în burta mea nu te înlocuiește. Niciodată. Tu ai fost copilul pe care l-am așteptat zece ani. Tu ai fost cel care ne-a făcut familie.

Matei a început să plângă.

— Dar oamenii spun că acum o să ai un copil adevărat…

Daniel ieșise între timp din casă și auzise tot.

S-a apropiat de băiat și l-a luat în brațe.

— Matei, oamenii pot spune ce vor. Pentru noi, tu ești fiul nostru. Nu există „adevărat” și „mai puțin adevărat”. Există doar copilul nostru.

Matei l-a strâns tare.

În lunile care au urmat, Elena a avut grijă să nu-l lase niciodată să se simtă dat la o parte.

Când a cumpărat primele hăinuțe pentru bebeluș, l-a luat și pe Matei.

Când au pregătit camera copilului, el a ales singur culoarea pereților.

Iar când s-a născut fetița, Elena i-a spus:

— Vino să-ți cunoști sora.

Matei s-a apropiat timid de pătuț.

Bebelușa și-a mișcat mâna.

El a zâmbit.

— E mică.

— Foarte mică, a râs Elena.

Matei s-a uitat la ea.

— O să am grijă de ea.

Și exact asta a făcut.

Au trecut anii.

Matei și sora lui au crescut împreună, s-au certat, s-au împăcat, au împărțit jucării și, mai târziu, secrete.

În sat, oamenii care se îndoiseră de Elena au văzut cu ochii lor ceva ce nu putea fi contestat.

Ea nu avea un copil „adoptat” și unul „adevărat”.

Avea doi copii.

Iar când Matei a împlinit optsprezece ani, Elena i-a dat o cutie.

Înăuntru se afla mașinuța de plastic cu roata ruptă.

Matei a început să râdă.

— Încă o ai?

— Bineînțeles.

— De ce?

Elena l-a privit cu ochii umezi.

— Pentru că în ziua în care ai venit la noi, mi-ai dat singurul lucru pe care îl aveai. Și atunci am știut că nu trebuie să te mai pierd niciodată.

Matei a îmbrățișat-o.

— Și eu am știut atunci că vreau să rămân.

Daniel i-a privit de la ușă.

În casa lor era zgomot, râsete și două voci de copii care se certau în camera alăturată.

Elena s-a uitat spre ei și a zâmbit.

Timp de zece ani se rugase să devină mamă.

Nu știa că, de fapt, viața îi va da răspunsul de două ori.

Prima dată printr-un băiețel care avea nevoie de o familie.

A doua oară printr-o fetiță care avea să crească alături de el.

Și, dacă cineva o întreba vreodată care dintre cei doi copii era „copilul ei adevărat”, Elena răspundea fără să ezite:

— Amândoi. Pentru că sângele poate da viață unui copil, dar iubirea este cea care îl face să fie al tău.